HAIKUS by Lidia Chiarelli, page 21 and page 41

___________________________________________________________________________

HAIKU by Lidia Chiarelli

seară ploioasă

stropi pe geamul ferestrei:

colier de diamante

Translation by OLIMPIA JACOB

Anul II m NR. 18 m 24 pagini m iunie 2014 m 

Ipostaze ale iubirii

Volumul Stare la ora amiezii, o antologie bilingvă de poezie, apărută la editura Timpul, Iaşi, 2013, tradusă în română, respectiv engleză de Olimpia Iacob şi Jim Kacian este pentru orice iubitor de poezie o adevărată provocare datorită eterogenităţii în ceea ce priveşte vârsta şi sexul autorilor, dar, mai ales, în privinţa diversităţii culturilor cărora aceştia le aparţin, în ciuda faptului că, din punct de vedere tematic, toţi abordează iubirea cu nenumăratele ei aspecte.

Antologia cuprinde poezii din creaţia a cinci poeţi, predominând lirica feminină: Lidia Chiarelli – Torino (Italy), Maria Bennett – New York (SUA), Rebecca Cook – Chattanooga (SUA), Mia Barkan Clarke – Rockville (SUA) şi, nu în ultimul rând, un reprezentant al liricii masculine, Cassian Maria Spiridon – Iaşi (România), oferind lectorului o paletă largă de modalităţi artistice menite să transmită ideea poetică.

Poezia Lidiei Chiarelli se remarcă printr-o sensibilitate deosebită, prin permanenta îngemănare a sentimentului cu natura care este, la fel ca la romantici şi simbolişti, o adevărată cutie de rezonanţă a sufletului, amplificând sau atenuând intensitatea trăirilor eului liric. Astfel, în Grădină vrăjită, autoarea realizează un pastel multicolor, în tonuri suave în concordanţă cu stările sufleteşti ale acesteia, îndemnând la visare „Luminiţele / se aprindeau pentru mine/ când mă plimbam / pe aleile cu flori / şi miresme suave / mă învăluiau / în liniştea nopţii.” (p.18)

Întreaga natură pare să rezoneze cu trăirile autoarei „ascult muzica plină de dor / pe care ritmul ploii / alene o compune / doar pentru mine.” (Ploaie de august, p.32), să-i secondeze iubirea (Ne vom plimba din nou / prin grădină în luna mai / (într-un moment târziu din zi) / Şi vom inspira / mireasma trandafirilor / (primitoare şi puternică)” (Grădină în Mai, p.36) şi să-i împlinească fericirea „Pe nisipul de neatins / visele neaşteptate de fericire / ne-au atins uşor.” (Jones Beach, după-amiază de vară, p.40), îndrăgostiţii integrându-se parcă în eternitatea naturii „şi încet ne pierdem în / albul de necuprins / al Niagarei.” (Niagara, p.44) Amintirea iubirii va genera mereu „Imagini fără număr / (fragmente de amintiri de demult) / care / azi / se recreează, se frâng / în caleidoscopul obosit al minţii” (Un cer de scară, p.46), iar cuvintele rostite de EL vor avea menirea „să născocească / imagini şi acorduri line / legănate uşor / în suflarea mării galeze.” (Poem pentru Aeronwy Thomas, p.50)

Pentru Lidia Chiarelli cartea reprezintă, la fel ca la modernişti, un refugiu din realitatea ostilă ”Între nenumăratele rafturi pentru cărţi / respir acum / cuvintele libertăţii / care aici – ca întotdeauna - / prind viaţă.” (Cily Lights Bookstore, p.24), dar şi o modalitate de împlinire a viselor, a idealurilor.

Pentru Maria Bennett iubirea înseamnă, mai ales, suferinţă, fiind asemenea unui „şarpe” „încolăcindu-se / la ceafă” (Euristică, p.54), lăsând în suflet „cicatricea” „care redă frumuseţea / prin darul uitării durerii” (Această educaţie sentimentală, p.56), deoarece „nu se află leac pentru dragoste”, adevărata dragoste presupunând întotdeauna dăruire necondiţionată. (O mie de feluri de durere sufletească, p.58)

Iubirea este fructul interzis a cărei chemare omul o percepe încă din adolescenţă „primăvara” „zgâlţâindu-te / ca / o chemare la rugăciune” (Chemarea strugurelui, p.60), iar sufletul omului îndrăgostit este mult mai sensibil („ştim / mai mult decât ne spune / calculul limbilor”) şi mereu dispus la visare „încât trebuie să ne imaginăm / depărtarea / dintre noi”. (Impasul matematicii, p.62)

Împlinirea în iubire înseamnă pentru Maria Bennett fericire, dorindu-şi să imortalizeze clipa „împotrivindu-se imboldului / de zbor”, ca astfel să depăşească mai uşor condiţia umană „în timp ce gravitaţia / înlesneşte / acum / o cădere / mai lină” (Căderea mai lină, p.64) şi să accepte reîntoarcerea la origini „când saxofonul abătut / în năvalnicul rondou / rătăcitor / mereu se întoarce / la / esenţă.” (Pierderea care atrage atenţia, p.66)

Poezia Rebeccăi Cook este expresia iubirii împărtăşite, pătimaşe, a iubirii care duce la întemeierea unei familii trainice în care „vorbeşti despre cum va fi, despre nepoţi, despre apusuri de soare” (Penultimul băiat, p.70), o iubire care durează o viaţă, deoarece a fost binecuvântată „…Şi iertarea, / mila unui zeu care ne-a îngăduit / să ne iubim până la urmă.” (Copiii lui Aristofan, p.72)

Autoarea a suferit din cauza lipsei dragostei paterne „m-a alungat din regatul lui / unde fusesem prinţesa lui favorită”, dar se bucură că iubirea tatălui a renăscut odată cu venirea în lume a fiului său „el îmi iubeşte fiul / Şi mă iubeşte şi pe mine”. (Renegată, p.789. Ea este convinsă că iubirea îmbogăţeşte fiinţa umană, o face să-şi deschidă larg sufletul constatând cu satisfacţie că „Fereastra, / poarta spre grădină / lasă-le deschise apei, de bucuria luminii, / atentă la foamea din mine, / dorindu-mi nespus să fiu ridicată şi risipită de vânt”. (Sunt, p.82)

Amintirea mamei ia forme ancestrale devenind simbol al dragostei de viaţă „verdele care îi curgea / din mâini, dând viaţă. / dând cerurilor albastre şi luminii soarelui / firmele lor mărindu-se pe pământ.” (Cel mai verde deget mare de la mâna mamei, p.84)

Albastrul devine laitmotiv în poezia Rebecăi Cook, simbol al dragostei de viaţă, al optimismului, al setei de iubire. Este albastrul ochilor mamei care au susţinut-o mereu „Fântâna adâncă a pupilei ei / mă trage prin / uşa genelor / care se deschide şi se închide” (Albastru periferic, p.88), dar şi albastrul propriilor ochi „Am ochi arzători şi albaştri de scoţiancă” . Albastrul devine simbol al speranţei, al iubirii, al împlinirii „Tata, mama, ochii albaştri ai fratelui meu / se topesc în inima lumii / miezul timpului se despică, / focul cel mai mistuitor şi albastru mă arde, / cel mai curat, limpede, strălucitor şi uimitor lucru albastru din univers.” (Anul albastru, p.86)

Mia Barkan Clarke visează la iubire, o iubire împărtăşită în care iubitul este o „încântare lumească”, ce surprinde prin frumuseţe şi prin forţă, un Tor”, cu mâinile „atât de blânde” reuşind mereu s-o impresioneze „zâmbetul tău / mă lasă fără grai” (Încântare lumească, p.94), cu „acest farmec ameţitor / cu care mă învălui şi pe mine” astfel încât „Strălucirea îmi umple vederea / precum licuricii/ în zbor” (Strălucirea, p.100), invadând întreaga natură până în clipa în care „Ziua îşi trage ultima suflare / salutând asfinţitul cu sărutul ei răcoritor” (Magie în miez de vară, p.102) şi „când te uiţi lung / la mine / prin mine / când mi-e dor / de ceva / ce nu a existat niciodată / şi nici / nu va exista”. (Odă lui Odin, p.106)

În lipsa iubirii „Golul mut / strigă / Tristeţea prea grea se desluşeşte / deasupra”, iar EA „vărsând o mare / de lacrimi sărate” rămâne „tristă / tot / singură / şi fără nume” (Fără nume, p.110), „aşteptând…” revenirea iubirii, dar fiind „pregătiră / pentru îngheţul / trist şi lung / care vine” (Aşteptând, p.112) şi, convinsă că a pierdut iubirea, suferinţa ei este nemărginită „vărs lacrimi / de aur roşiatic acum / scăldate în sânge”. (În floare, p.114)

Poezia Miei Barkan Clarke se remarcă printr-un pronunţat lirism subiectiv, unele poeme având formă adresativă (Încântare lumească, Odă lui Odin, În floare), altele fiind adevărate confesiuni lirice care consemnează trăirile eului liric generate de iubirea împărtăşită (Strălucire, Magie în miez de vară, Pe aripi albe) sau de pierderea acesteia (Freya şi iarna, Fără nume, Aşteptând). Autoarea preferă imaginea vizuală realizată preponderent prin intermediul metaforei, a epitetelor, a enumeraţiilor, elementele la care apelează frecvent fiind cele ale naturii terestre (mai ales regnul vegetal şi mineral).

Cel de-al cincilea autor introdus în antologie, dar nu ultimul, aparţine liricii masculine şi se remarcă printr-o deosebită sensibilitate, apelând deseori la corespondenţe, natura şi eul liric influenţându-se reciproc. Cassian Maria Spiridon simte nevoia de comunicare, teama de singurătate, iar setea de cunoaştere (necunoscutul / îmi caută sufletul”) îl ajută să înfrunte trecerea ireversibilă a timpului care „sacerdotal / se spânzură de mine”. (Se întâmplă, p.120) Nu de puţine ori, poetul insistă asupra perisabilităţii fiinţei umane, destinul fiind prezentat metaforic, asemeni unui vas purtat de vânt „pe mări sau pe oceane”, iar motivul pescăruşilor care înfruntă vicisitudinile naturii „din mal în mal / pe necuprinsa apă” sunt metafora luptei omului cu greutăţile vieţii. (O datorie de împlinit, p.152) Imaginea soarelui la apus pare a fi reflecţia intenselor trăiri sufleteşti, ale aspiraţiilor poetului „cade Soarele / însângerat la marginea nopţii / de săgeţile vântului nimicitor / se rostogoleşte / tipsie încinsă / dornic de mântuire”. (O datorie de împlinit, p.162) Întinderile mari de ape sunt surprinse de poet în imagini impresionante „lebede pe oglinda verde / ca apa Iordanului / flămânde / înalt maiestoase / îşi poartă singurătatea imperială / fără vânt / pânze albe împing ambarcaţiunile mărunte / bărci şi yole”. (Oceanul respiră, p.144)

În manieră expresionistă, Cassian doreşte să adune dorinţele şi suferinţele tuturor semenilor săi în „Oceanul de lacrimi” şi să străbată cu ele neantul, deoarece „în faţă larg se deschide / tot nemărginirea”. (More Domestica, p.124)

Viaţa este o perpetuă luptă, o dură confruntare cu realitatea, dar poetul este convins că mereu poţi găsi refugiul în iubire, considerând că iubirea împărtăşită aduce linişte şi mulţumire, chipul iubitei fiind parcă desprins din vis „ca o lumină” „cuprinsă în cămaşă / mirosuri se ridică / valuri / ca de regina nopţii”, scăldată în lumini şi parfumuri, sinestezia contribuind la realizarea complexităţii tabloului îndrăgostiţilor. (More Domestica, p.126)

Adevărata iubire înseamnă pentru poet dăruire totală „atât / încât nu mai ştiu / împărţi / despărţi / eul de tu şi tu-ul de eu”, iar pasiunea transformă iubirea în „brazdă de foc” care „sub lumina de Lună” contopeşte „sufletul meu cu al tău” (Să fie îndestul, p.132), deoarece, la fel ca la romantici, noaptea, sub lumina „molatecă a lunii” renaşte dorinţa („mugurii”) şi, înlăturând orice reţinere, „încremenitele izvoare” împlinesc iubirea. (Stare la ora amiezii, p.138)

Iubirea intensifică toate simţurile, îndrăgostiţii reuşind parcă să-şi audă gândurile, să perceapă intensitatea trăirilor („inima bubuind”), integrându-se în mişcarea ancestrală a naturii „de parcă ar vrea să ne spună / câte stele acum ne privesc”, ignorând trecerea ireversibilă a timpului. (O datorie de împlinit, p.150)

Ochii iubitei devin, la fel ca la Lucian Blaga, izvor al iubirii, al dragostei de viaţă, oglindă a sufletului „fă din geana prelungă / o punte / între pământ şi cer”. (O datorie de împlinit, p.156)

Apelând la metafore şi comparaţii livreşti Cassian realizează o descriere hiperbolică a trăirilor îndrăgostitului pe al cărui suflet a pus stăpânire „pasărea Eros” (p.162), dragostea devenind „un foc de lemne tari” ce are cele mai neaşteptate manifestări „metamorfoze de care nici / Ovidius Pablo nu a pomenit / nu le-a cuprins în Ars Amandi”. (O datorie de împlinit, p.164)

Iubirea împărtăşită, dăruirea totală îl proiectează pe poet în „hăul bucuriei” asemenea unui „vârtej de ape” şi „de-atâta bucurie / şi aerul din piept te-a părăsit / şi Parcele / iubitele ce ţi-au rămas fidele” (p.168), iubirea dând sens vieţii „ochii tăi, uriaşe ancore / înfipte în sufletul meu / mă ridică-n lumină” (p.170), insuflându-i siguranţa că dragostea lor va dăinui veşnic „că sufletele noastre / mereu / împreună-or zbura / şi după / şi după… / dragă a mea”. (O datorie de împlinit, p.166)

Trecerea ireversibilă a timpului îşi pune amprenta asupra iubirii domestice aşa cum „omături mari” aduc în „piepturi” „frigul” (p.140), iar dragostea trupească, carnală nu mai emană pasiune, ci este doar „un nesfârşit alean” (Stare la ora amiezii, p.142) care îţi aduce bucurie, linişte sufletească, împăcare, „e locul în care / îngeri-şi pun / aripi la odihnă”. (O datorie de împlinit, p.158)

Am putea vorbi aici de o dizolvare a erosului într-un concept mai larg de natură spiritualizată. Dragostea este înţeleasă ca o jertfă de taină, o mistuire şi, în acelaşi timp, o biruinţă asupra morţii. În trup ard parcă puterile purificatoare, iar iubirea este aşteptarea unei mari revelaţii în tăcere, este o sete nemărginită de desăvârşire, o însetare de înalt şi de profund.

Lângă „lumină” (cerul) stă mereu „întunericul” (adâncurile), iar între ele este plasată iubirea, spaţiu de refugiu, spaţiu securizat. Întinderile mari de ape, oceanul, asigură celor doi îndrăgostiţi intimitatea necesară împărtăşirii iubirii şi „ca apa Iordanului” va binecuvânta începutul dragostei celor doi, care „pe puntea etajată”, „unul lângă altul” urcă parcă „scări duble” ce „duc la cer / unul al cunoaşterii”, convinşi că „braţul îngăduitor al sorţii / ne adună / cu o nobilă supărare”. (Oceanul respiră, p.144)

Pentru poet omul este asemeni unui copac ce în toamna vieţii îşi aşteaptă împăcat sfârşitul, integrarea în veşnicie şi „face aripi din frunzele lui / pluteşte-n lumina albastră / în sfârşit / pregătit” (p.172). Nu este vorba de un copac oarecare ci de un „smochin roditor”, un „ficus carica” asemenea celor care populau grădina Gheţemani asistând neputincioşi la patimile lui Iisus. La anii senectuţii omul se simte „ostenit”, iar inima lui este asemenea unui porumbel prins în capcana trupului. Spiritul se integrează în cele din urmă în univers „ o gaură neagră / ce ţine întreg universul” care îl „absoarbe”. Rămân doar vestigiile materiale „păduri de stâlpi / mormane de pietre” şi „rămâne” ce „plăsmuiesc poeţii”- creaţia. (Plimbarea de seară a copacului, p.176).

Lecturând poeziile incluse în antologia Stare la ora amiezii poţi să retrăieşti toate ipostazele iubirii, vocea eului liric pătrunzându-ţi adânc în suflet şi sensibilizându-l, iar descrierile, frumuseţea cadrului natural amplifică fiecare vibraţie, compensând nota uneori melancolică sau elegiacă.

prof. Angela Negreanu

Anul I m NR. 11 m 32 pagini m noiembrie 2013

pagină 23

Lirică de dragoste, Traduceri: Olimpia IACOB | Convorbiri Literare

"Mood at Noon - Stare la ora amiezii"   Anthology - Antologie

Poems by Lidia Chiarelli, Maria Bennet, Rebecca Cook, Mia Barkan Clarke, Cassian Maria Spiridon

English Version: Olimpia Iacob and Jim Kacian

TIMPUL, 2013